Saltul înainte

Încercările vremurilor şi o succesiune de regimuri autoritare au făcut ca România să înregistreze astăzi, la începutul celui de-al treilea mileniu creştin, o întârziere istorică de aproape un secol în raport cu partenerii noştri europeni. Această întârziere afectează fiecare sector relevant al societăţii: de la infrastructură la educaţie, de la justiţie la civilizaţia muncii, de la eficienţa afacerilor la gradul de responsabilitate al birocraţiei.

Aşezarea României pe un nou traseu istoric – eficient şi sănătos – nu poate neglija implicaţiile acestui decalaj secular. Nu este suficient ca ţara noastră să se dezvolte într-un ritm egal cu cel al societăţilor contemporane. Avem nevoie de mai mult! Avem nevoie ca, cu fiecare deceniu de creştere, să suprimăm un alt deceniu de întârziere. Pentru a deveni un actor important şi respectat, România trebuie să-şi adune forţele şi, printr-o muncă multiplicată, dublată, să depăşească decalajele într-un Mare Salt al Emancipării.

Un progres accelerat, care „înghite” etapele organice ale dezvoltării unei naţiuni, constituie adesea – aşa cum indica chiar Titu Maiorescu – un risc fatal pentru sănătatea acesteia. Şi asta pentru că progresul obţinut superficial, prin simpla imitare a instituţiilor şi tehnologiilor avansate, asigură doar o „formă fără fond” sub care o naţiune îşi poate pierde identitatea, direcţia şi sufletul. Pe de altă parte însă, decalajul istoric secular în raport cu puterile europene nu ne oferă posibilitatea de a căuta „soluţii româneşti” pentru fiecare problemă socială majoră. Dacă dorim să venim la zi, nu mai avem timp de pierdut.  Trebuie să acţionăm acum!

Capacitatea de a evita cele doua capcane concomitente – progresul orb sau creşterea organică, dar anevoiosă – poate fi rezumată într-un singur cuvânt cu puternică încărcătură politică: emancipare. Emanciparea constituie un salt înainte realizat prin propriul efort; înseamnă progres autentic obţinut prin evoluţie organică.

 

2. Cele 5 emancipări

Pentru a se racorda la concertul marilor puteri europene, România are nevoie de o serie de emancipări sociale:

 

Un proiect politic responsabil trebuie să propună românilor concentrarea asupra celor cinci obiective, conturarea strategiilor menite să asigure atingerea lor, precum şi aşezarea premiselor practice pentru realizarea marelui salt al emancipării. Termenul pentru bifarea acestor direcţii este deceniul 2010-2020 – Deceniul Emancipării Româneşti.

 

2.1. Emanciparea satului românesc

Astăzi, în jur de 40% din populaţia României locuieşte la sate. Cu alte cuvinte, circa 8 milioane de români depind de infrastructura şi de specificul economic al zonei rurale. Iar statisticile – şi ele depăşite de prăbuşirea accelerată a acestei zone – sunt grăitoare:

 

Problema cu care se confruntă ţăranii români este scăderea accelerată a oportunităţilor de urbanizare, conexată cu întreruperea brutală a dezvoltării mediului rural. Dacă în anii 90 rata de mutare la oraş era semnificativă, astăzi principala oportunitate de „dezvoltare” pentru săteni este munca în afara ţării („căpşunăritul”). Programele de dezvoltare rurală – care presupuneau electrificare, canalizare, sistem de irigaţii etc – au fost sistate, împiedicând astfel atingerea unui grad rezonabil de civilizaţie.

Emanciparea satului românesc – cel mai ambiţios şi mai dificil proiect de emancipare – presupune patru niveluri interconexate de intervenţie: 

 

Învăţământul rural a fost o victimă a tranziţiei din România. Calitatea profesională a dascălilor a scăzut constant. Numai copiii privilegiaţi de la sate au şansa să urmeze liceul sau facultatea.

 

Şcoală şi dispensar în fiecare sat sau centru comunal.

 

Racordarea satelor la o reţea funcţională de drumuri şi transporturi. Accelerarea programelor de iluminare şi canalizare, subfinanţate cronic în acest moment (programul pentru iluminarea satelor, de exemplu, a primit numai 3% din bugetul prevăzut). Investiţii în micul turism rural, care poate oferi o soluţie de reorientare profesională pentru populaţia tânără a satelor.

 

Dezvoltarea a 2-3 nuclee de afaceri în fiecare sat pentru a asigura locuri de muncă şi „focare” de creştere. Prioritizarea agriculturii în contexul absorbţiei de fonduri europene.

 

2.2. Emanciparea muncitorului român

Muncitorul român, indiferent de natura sau complexitatea activităţilor pe care le desfăşoară, este factorul determinant al economiei naţionale. Manager, electrician, profesor, zidar, instalator sau economist, cetăţeanul român prestator al unei activităţi remunerate este motorul economiei este cel care creează plus-valoarea, cel care asigură progresul.

Criza economică şi instituţională instalată în România la începutul anilor 90 a afectat grav statutul muncitorului român. Munca sa generoasă şi calificată a fost insuficient remunerată şi respectată atât în ţară cât şi în străinătate. Imigraţia sezonieră la muncă în ţările Uniunii Europene, care a căpătat proporţii consistente începând din anul 2000, generând creştere economică atât în România cât şi în statele europene, s-a bazat pe hărnicia şi modestia românului dispus să presteze activităţi solicitante pentru remuneraţii reduse.

Asumându-şi identitatea europeană şi tradiţia sindicalistă, muncitorul român trebuie să înveţe să-şi cunoască drepturile şi să impună respectarea lor.

Orice cetăţean român, care prestează legal o activitate remunerată dispune de un arsenal important de drepturi specifice: dreptul de a-şi alege în mod liber locul de muncă, dreptul de a beneficia de condiţii de muncă adecvate desfăşurării activităţii, dreptul la plata egala, pentru munca egala, dreptul la egalitate de şanse şi de tratament, dreptul la demnitate în muncă, dreptul la securitate şi sănătate în muncă, dreptul la acces în formare profesională, dreptul la informare şi consultare, dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă, dreptul la protecţie în caz de concediere, dreptul la negociere colectivă şi individuală, dreptul de a participa la acţiuni colective, dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat etc.

Toate aceste drepturi sunt amplu reglementate în legislaţia muncii din România şi din Europa. Însă, pentru a dobândi substanţa necesară aplicării lor concrete, este necesar ca societatea românească în general şi angajatul şi angajatorul în special să le asume, să le aplice, să le respecte. Iar în acest proces al emancipării, rolul determinant îi revine muncitorului român care trebuie să-şi cunoască drepturile, să lupte pentru ele şi să le impună tuturor acelora care refuză să le recunoască.

 

O provocare istorică majoră cu care România se confruntă este o tranziţie sănătoasă şi justă între generaţii. Pare un „obicei” românesc ca această tranziţie să fie ratată, dâns prilejul unor puternice convulsii sociale:

 

 

 

Schimbul de generaţii pe scena publică se realizează la un interval de 20-30 de ani.  Dacă în urmă cu un secol ritmul era mai lent (pentru că viaţa însăşi era mai lentă), astăzi comunicarea rapidă şi lupta electorală tind să coboare spre 20 de ani intervalul generaţional. Ceea ce înseamnă că ne apropiem de un nou moment de cotitură. Dacă el va fi ratat, vom avea, probabil, o nouă generaţie a exilului.  

 

Cei douăzeci de ani de democraţie aduşi de Revoluţia din  1989 s-au caracterizat prin pesimism şi printr-o lipsă acută de credinţă în propria valoare. Dificultăţile extreme ale tranziţiei – sărăcia, nesiguranţa, imaginea externă defavorabilă – ne-au măcinat forţa interioară şi ne-au dereglat imaginea de sine. Am început chiar noi să credem că suntem un popor minor, corupt, delăsător, obişnuit cu compromisul şi lipsa de performanţă. Am învăţat să ne dispreţuim istoria şi să neglijăm responsabilitatea pe care aceasta o aşează pe umerii noştri.

Totuşi, nu mai putem putem continua în minciună. 800.000 de soldaţi români şi-au dat viaţa în primul război mondial, crezând într-o Românie puternică. Prin suficienţa şi comoditatea noastră de azi, negăm sensul sacrificiului lor. 700.000 de soldaţi români au murit în al doilea război mondial pentru a păstra nedespărţită România. Cu fiecare act de corupţie şi laşitate, desconsiderăm valoarea jertfei lor.

Atunci când tratăm chiar noi România ca pe o ţară mică şi nedemnă, care merită părăsită şi denigrată, minţim. Minţim în faţa istoriei şi răstălmăcim un adevăr obiectiv. Două civilizaţii au păstrat Europa creştină: spaniolii la vest, graţie Reconquistei începute în anul 722, şi românii la est, graţie unui lung şir de victorii care încep la Rovine, în anul 1395.  Urmaşii unui astfel de popor nu pot accepta minoratul şi denigrarea.

Nu pot accepta statutul de cetăţeni de mâna a doua ai Europei urmaşii unui principe care, în anul 1477, era numit de papa Six al IV-lea "adevăratul atlet al creştinătăţii", liderul sub organizarea căruia ar trebui să lupte toţi regii creştini. Principele român era Stefan cel Mare – unul dintre cei mai importanţi ctitori din istoria Europei – în timp ce papa Six al IV-lea era nimeni altul decât Francesco della Rovere, constructorul Capelei Sixtine şi binefăcătorul Renaşterii italiene.  

Nu poate accepta minoratul un popor care a dat lumii lideri ai domeniilor lor: Henri Coandă, creatorul avionului modern, Mircea Eliade, creatorul istoriei religiilor ca disciplină academică, Nadia Comăneci, reper absolut în gimnastica feminină, Gheorghe Zamfir, reper absolut al "flautului lui Pan", Nicolae Titulescu, creatorul conceptului modern de areopag al naţiunilor, Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei, Traian Vuia, cel care a demonstrat că oamenii pot zbura cu vehicule mai grele decât aerul, Ana Aslan, creatorul gerontologiei şi geriatriei, Eugen Ionescu, creator al teatrului modern, Dumitru Stăniloaie, uriaş teolog al secolului XX, Iancu de Hunedoara, ultimul mare cruciat al Europei, Constantin Brâncuşi, înnoitor genial al artei moderne, Ştefan Odobleja, precursor absolut al ciberneticii, Traian Lalescu, fondator al teoriei ecuaţiilor integrale, Victor Babeş, autorul primului tratat de bacteriologie din lume.

Nu poate accepta minoratul o naţiune care astăzi, acum, sub ochii noştri oferă noi criterii ale performanţei şi excelenţei:  filosoful Gheorghe Vlăduţescu, specialist renumit al filosofiei antice şi medievale; inventatorul Iustin Capră, creator al rucsacului zburător folosit astăzi pentru deplasări intercapsulare în Cosmos, reper mondial în proiectarea automobilelor alternative cu consum minim de energie, geniu capabil să proiecteze maşini cu caroserie din aer sau sisteme care transformă zgomotul în curent electric; regizorii Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu, figuri de vârf ale noului val cinematografic; profesoara Ştefania Cory Calomfirescu, figură de prim-plan a Universităţii Cambridge, pioner mondial în cercetarea edemului cerebral şi autoritate a neurologiei; actorul Radu Beligan, veritabil monument al teatrului european, premiat de statul francez şi de academia din Florenţa, prezent pe scenele lumii încă din anul 1937; fizicianul Eugen Pavel, creatorul uluitorului CD-ROM al secolelor viitoare, capabil să stocheze de 15000 de ori mai multă informaţie decât un CD obişnuit.   

Nu poate accepta minoratul un popor care oferă an de an laureaţi ai olimpiadelor internaţionale de matematică şi fizică, care generază cel mai important contingent european de programatori şi specialişti în informatică, care asigură un flux constant de astronomi şi cercetători NASA.

Dacă acceptăm statutul geografic de ţară balcanică, atunci România este cel mai mare stat din Balcani. În fapt, suprafaţa României este egală cu jumătate din suprafaţa întregii regiuni balcanice. Iată de ce, în anul 1918, când graniţele româneşti îşi atinseseră limitele naturale, ţara noastră era considerată o Mare Putere europeană şi liderul incontestabil al zonei balcanice. O astfel de performanţă nu ar fi fost accesibilă unui popor minor. Nu ar fi stat în puterea unui neam de mâna a două să reunească sau să recâştige prin luptă, de-a lungul a numai două generaţii politice de excepţie, Muntenia şi Moldova (1859), Dobrogea (1878), Basarabia (1918 ), Bucovina (1918 ) şi Transilvania (1918). Acest uriaş efort unificator a fost contemporan cu reunirea a două alte Mari Puteri europene: Italia (1861) şi Germania (1871).

Nu ar fi stat în puterea unui popor minor să ofere patrimoniului cultural UNESCO nu mai puţin de şapte obiective considerate a face parte din zestrea comună a umanităţii, între care bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile din lemn din Maramureş, mănăstirea Horezu, fortăreţele dacice, Delta Dunării sau centrul oraşului Sighişoara.

 

Globalizarea reprezintă un proces evolutiv firesc. Salutară sau nedorită, aducătoare de belşug sau dezrădăcinare – globalizarea se întâmplă pur şi simplu, asemeni unui fenomen natural. Pe termen scurt, globalizării îi pot fi opuse măsuri protecţioniste sau de „închidere” culturală. Însă acestea nu vor face decât să izoleze o naţiune şi să-i afecteze pe termen lung potenţialul economic.

Globalizarea are meritul de a exporta omogen, la nivelul întregii lumi deschise, tehnologii, servicii şi proceduri avansate. Reversul acestui uriaş câştig – spun inamicii globalizări – este faptul că aceste tehnologii şi servicii provin  din numai 5-6 centre majore de producţie şi capital, transformând restul naţiunilor în simple puncte de desfacere aflate mereu în cautarea creditării. Răspunsul la această provocare se afla în competitivitatea fiecărei economii naţionale. Este de datoria liderilor politici să încurajeze această competitivitate prin programe şi pachete legislative.

O economie naţională competitivă este capabilă ca, în contextul globalizării, să genereze propriile branduri de succes. Este o economie capabilă să regăsească capitalul propriilor resortisanţi în portofoliul brandurilor naţionale şi internaţionale. Acest lucru implică un interes constant pentru categoria întreprinzătorilor mici şi medii, precum şi pentru acele produse capabile să se impună pe piaţa naţională şi internaţională.

Alături de marile corporaţii – care au meritul de a fi un vârf de lance al capitalului, tehnologiei şi know-how-ului – firmele mici şi mijlocii constituie sistemul imunitar al unei economii. Ele păstrează capitalul în „marele buzunar naţional”, fiind garantul unui prosperităţi mai omogene. Ele dovedesc o anduranţă mai mare în faţa crizelor economice când vine vorba de concedierea forţei locale de muncă. Cele mai bine manageriate firme mijlocii au capacitea de a impune produse româneşti pe piaţa externă, aşadar de a asigura o circulaţie echitabilă a capitalurilor între naţiuni.